Arad Free Tours

Tur virtual al Unirii (FOTO&VIDEO)

Ziua Naţională este o zi deosebită pentru toţi românii, iar pentru arădeni are o semnificaţie  istorică aparte. Marea Unire din 1918 este una din cele mai mari realizări ale poporului nostru. Insuflarea dragostei pentru strămoşii noştri, pentru trecutul istoric, pentru realizările culturale, precum şi pentru personalităţile pe care le-a dat acest popor de la începuturile sale şi până azi, sunt doar câteva din subiectele pe care încercăm să le abordăm an de an, prin diverse evenimente organizate cu ocazia Zilei Naționale a României.

Deoarece contextul din iarna anului 2020 nu ne permite să organizăm un tur special care să comemoreze acest eveniment important, precum și pe corifeii arădeni ai Marii Uniri, vom face o retrospectivă a evenimentelor organizate de noi în anii trecuți. De asemenea, vă invităm și la un tur virtual, filmat pentru emisiunea Drumuri Aproape de la TVR, cu ocazia sărbătoririi Centenarului!

Arad Free Tours pe două roți- Turul Centenarului, 2018

Simpozionul „Pe-al nostru steag e scris UNIRE”

Simpozionul a avut ca scop punerea în evidență a tuturor evenimentelor cu caracter istoric ce au dus la înfăptuirea Marii Uniri. Cu acest prilej, în 29 noiembrie 2018, s-au adunat la Vinga atât reprezentanți ai comunității locale, cât și personalități din diverse domenii, alături de profesorii și elevii Liceului Tehnologic din comună.  Cei prezenți au avut ocazia să afle despre contextul istoric care a determinat dezlipirea Transilvaniei de Ungaria, cine au fost corifeii arădeni ai Marii Uniri, numele reprezentanților din Vinga care au mers la Alba Iulia de 1 decembrie 1918, precum și povestea clădirilor din Arad în care s-a scris istoria Unirii.

Workshop „Aradul Centenarului” 

Organizat în perioada 27-28.11.2028, acest workshop s-a adresat, în special, elevilor din ciclul gimnazial care studiau în anul școlar respectiv istoria României. Elevii Liceului Tehnologic Vinga au prezentat costume tradiționale românești din diferitele zone ale țării, precum și costumele bulgărești cu care se mândrește comuna lor. De asemenea, cei mici au participat la workshopul „Aradul Centenarului”, în parteneriat cu Asociația Turism Alternativ, au confecționat manual diverse obiecte cu tematica Unirii și au decorat pereții școlii cu simbolurile regiunilor istorice ale României.

„De pe cal, pe…bicicletă!”- Turul Centenarului pe două roți

    • Încă din 2013, ghizii Arad Free Tours oferă tururi gratuite turiștilor care vizitează orașul de pe Mureș
    • Multe din proiectele Asociației au fost dedicate arădenilor care doresc să își cunoască mai bine locul natal
    • Începând din 2016, ghizii voluntari s-au implicat, alături de școlile arădene, în mai multe parteneriate educaționale ce au ca scop cunoașterea istoriei și culturii locale
    • An de an, Arad Free Tours organizează câte un tur special al orașului, destinat bicicliștilor
    • Fiecare ediție are o tematică diferită, oferind o perspectivă inedită asupra trecutului
    • În 2018, cea de-a treia ediție a fost dedicată Centenarului Marii Uniri și a avut loc în ultima săptămână din luna septembrie

 

Ghizii Arad Free Tours și participanții la Turul Centenarului, 2018

În final, iată și „produsul finit”, adică turul nostru special dedicat Zilei Naționale! 

Vă dorim vizionare plăcută!

Cofetăria Delicia și zilele de naștere dulci din „Epoca de Aur”

Piața Gării și blocul A în anii '70

Când faci naveta, nu poţi să îţi programezi întotdeauna timpul după mersul trenului. Inevitabil vei avea timp în plus pe care trebuie să îl pierzi undeva, preferabil cât mai aproape de gară, să nu fii stresat că ajungi la peron în ultimul moment. Cu mai puţin de 50 de ani în urmă, pe vremea comunismului, exista în Piaţa Gării, o cofetărie numită Delicia. Aceasta se afla la parterul blocului A, recent construit, ce se întindea de vizavi de intrarea gării până la curba spre direcţia Podgoria unde începea Bulevardul Republicii. Blocul verde cu patru etaje, care alături de „Casa Albă” este şi azi prima clădire pe care o vezi când păşeşti în oraş, a apărut la sfârşitul anilor ’60 pe locul unor case din secolul XIX (unele având şi etaj, cu faţade frumos ornamentate).

La cofetăria Delicia

Delicia era locul preferat al navetiştilor. Se serveau  cafea, sucuri, produse de patiserie, precum şi dulciuri gata ambalate. Borcanele de dulceaţă, bomboanele şi tablele de ciocolată îţi făceau cu ochiul de pe rafturile din spatele tejghelei, frumos aranjate pe şerveţele albe. Product placement-ul, în acea vreme, nu era o ştiinţă ci o artă, pe care vânzătoarele o deprindeau încă din şcoală. Dar nici nu era nevoie de cine ştie ce scheme de marketing. Dacă în verile toride exista îngheţată şi suc rece şi iarna cafea caldă, aveai succes garantat în vânzări. Mai ales că îngheţata era făcută din ingrediente naturale, foarte cremoasă, şi oricât mâncai din ea nu te îmbolnăveai, spre bucuria copiilor de atunci.

Pentru aniversări, nunţi, botezuri şi alte ocazii speciale, se făceau torturi la comană. Acestea arătau mai degrabă a sculpturi de marmură sau a fântâni arteziene, că îţi era şi milă să bagi cuţitul în ele. Însă odată înfăptuită „crima”, te consolai cu gustul dulce de cremă, frişcă, fondant sau marţipan. Dacă erau şi piticoţii în preajmă, nu prea mai rămânea nimic din tort ce să pui la pachet musafirilor. Astăzi puţini mai avem bunici în viaţă care să ne facă siropuri pentru suc din diferite fructe. Răcoritoarele din gama Coca-Cola sau Pepsi au devenit atât de populare încât nu există magazin, restaurant sau cofetărie care să nu le servească. Pe vremea comunismului, sucurile erau româneşti (Aracola, Cico, Brifcor) şi chiar înainte de ’89 se găseau foarte rar, numai în preajma sărbătorilor. Sucurile făcute din siropuri de fructe, păstrate peste iarnă, erau nelipsite din cămară sau frigiderul oricărui apartament. Pepsi şi alte răcoritoare nu se prea găseau, poate doar dacă aveai un prieten care se ducea în străinătate. Sticlele erau păstrate ca un trofeu. Părinţii, însă, făceau sacrificii ca de ziua celor mici să pună pe masă prăjituri bune şi sucuri de la cofetarie.

Spiritul sărbătorilor din „Epoca de Aur”

În anii ’90-2000 parterul blocului A a fost reorganizat. Au apărut şi au dispărut o grămadă de firme. Deşi a îndulcit aşteptarea navetiştilor şi petrecerile locuitorilor din zonă, cofetăria Delicia s-a închis. În locul ei s-a deschis magazinul de pantofi Leonardo, care a funcţionat peste 10 ani, până s-a stricat calitatea lucrurilor vândute. Astfel, unul din cele mai mari magazine de încălţăminte din Arad s-a „retras” la Real, iar în locul lui a aparut supermarketul Unicarm. Tot în zonă, dar în blocurile mai noi, construite în anii ’80, astăzi există cofetaria Caprice. Navetiştii, însă, nu prea se înghesuie acolo. Unii preferă covrigii, alţii poate n-au bani, dar majoritatea şi-au cumpărat maşini, nemaiavând după ce tren să aştepte în zona gării.

Mulţumim doamnei Cristina Bombi pentru pozele şi amintirile legate de cofetăria Delicia, unde a lucrat mama ei.

Articol apărut inițial în data de 7/07/2017

Autor: Marta Felfőldi

DISCLAIMER. Acest articol nu este unul ştiinţific sau istoriografic. Dacă observaţi  anumite informaţii care ştiţi sigur că sunt eronate, vă rugăm să ne contactaţi. Am fi recunoscători dacă aţi împărtăşi, în cazul în care aveţi, propriile amintiri legate de subiecte similare.

Curiozități din zona gării

Foto: Hans Oerlemans, 1973

Revăzând o veche poză de aproape 60 de ani, făcută zona gării, apărută recent pe pagina Aradul de Altădată, mi-am dat seama cu tristețe că nimic și nimeni din ce este imortalizat acolo nu mai există. Nici clădirile, nici drumul, nici tramvaiul, nici stâlpii, nici persoanele….nici măcar copacii. Anii 50-60 în Arad au surprins o perioadă de tristă tranziție, de la valorile începutului de secol XX ce s-au extins până în perioada interbelică la cenzura și urbanizarea cu forța din vremea comunismului.

Profitând de faptul că, după bombardamentele din anul 1944, zona din jurul Gării Mari era aproape rasă, noul regim a văzut oportunitatea pe care îl oferă atât teren gol la numai 1 km de centrul orașului. În locul caselor cu parter și curți mari unde locuia de obicei doar câte o familie, s-au ridicat blocuri de câte 4 etaje unde puteau locui 20 de familii. Magazinele comercianților cu tradiție au fost transformate, proprietarior li s-a confiscat averea și, în cel mai bun caz, au putut lucra în prăvălia naționalizată doar ca angajați. Rând pe rând, din zona gării din Arad au dispărut toate aceste urme ale vieții de odinioară, lăsând care liberă urbanizării, mobilității populației și industrializării accelerate impuse de Partid.

În prezent, suntem obișnuiți cu actualul aspect al Pieței Gării și a porțiunii care deschide Bulevardul Revoluției. Trecem pe lângă blocuri, supermarketuri, centre medicale sau bănci fără să ne gândim ce clădiri erau acolo înainte, ce farmec aparte ar fi putut avea strada pe care face primii pași călătorul de-abia sosit în Arad. Fără a avea prea multă documentație despre istoria recentă la dispoziție (eu născându-ma după 1990), aceste idei nu au pretenția de a fi un studiu istoric. Sunt mai degrabă o colecție de curiozități adunate de pe rețelele de socializare, din amintirile arădenilor care au trăit acele vremuri și care au fost amabili să le împărtășească.

    • În anii 60 existau 3 linii de tramvai urban, toate trecând prin zona gării. Linia 1 pornea de la gară și întorcea în Piața Arenei. Linia 2 avea traseul UTA-Aradul Nou și linia 4- Piața Arenei- Piața Gai. Tramvaiele aveau banchete de lemn și în spatele vagonului era persoana de la care puteai să cumperi bilet. Datorită acestui fapt avem acum în vocabularul urban expresia „să dai banii din mână în mână până-n fund la taxatoare”.
Tramvai în zona gării, anii '60
    • Prima gară a fost inaugurată pe 25.10.1858. La această dată a intrat și primul tren în oraș, venind din direcția Curtici. Calea ferată Arad- Timișoara a fost dată în folosință în 1871. Un drum în orașul învecinat dura 2 ore, trenul având o viteză medie de 25 km/h. Pentru acea perioadă, acea viteză era considerată un progres deosebit. Clădirea gării a fost identică cu cea a gării vechi din Oradea, construită în aceeași perioadă. În zilele noastre, timpul acesta s-a scurtat cu doar jumătate de oră, ceea ce ne face să avem mari îndoieli în privința calității serviciilor CFR.
Vechea gară din Oradea (sus) și cea din Arad (jos), cărți poștale de epocă.
    • Actuala gară a fost construită în perioada 1905-1910, după ce clădirea veche s-a dovedit a fi prea mică pentru traficul intens de trenuri de pasageri și de marfă. Încă din perioada vechii clădiri a existat în Piața Gării stație de tramvai, de autobuz și de birje. Amenajarea terenului din fața noii gări s-a petrecut în jurul anului 1912, în perioada Primului Război Mondial drumurile fiind deja pavate și copacii plantați.
Noua gară, carte poștală în limba maghiară și esperanto, dinaintea Primului Război Mondial. Aici, piața din fața gării încă nu era amenajată.
    • Până în anii `80, lângă gară se afla un complex de clădiri cu un singur etaj, ce aparținea tot de CFR, urmată de clădirile unde au fost atelierele Fabricii de Vagoane (acum Atrium Mall). Tot aici era și autogara, înainte să fie mutată pe strada 6 Vânători. Din fața gării porneau autobuzele urbane, omnibusele și trăsurile către hoteluri, ulterior de aici era și punctul de pornire al tramvaielor spre centrul oreșului. Peste drum de gară, pe locul actualului bloc A, a fost până în anii `60 depoul de tramvaie. Depoul vechi era împrejmuit de un gard de cărămidă, acoperișurile vagoanelor putându-se zări din stradă. După construirea depoului de la UTA, cel vechi s-a desființat, iar în locul lui a fost construit blocul A.
Clădirile dintre gară și autogară, care în prezent nu mai există. Au fost demolate acum aproximativ 15 ani, când s-a construit mall-ul. Fotografie făcută în prima jumătate a anilor '80.
    • Vizavi de gară, pe colțul unde drumul virează spre strada Miron Costin se afla Hotelul Horvath. Clădirea se poate observa încă în pozele din anii `70, fiind demolată ulterior. La începutul secolului XX proprietar a fost Horvath Iosif, fiind renumit pentru restaurantul de la parter. În perioada interbelică a devenit hotel de prim rang; aici au fost cazați soldații francezi după ce s-a terminat Primul Război Mondial. Pe vremea comunismului, afacerea a fost naționalizată, iar familia Horvath exilată la marginea orașului. Se spune că nici în ziua de azi nu au fost despăgubiți. Înainte de a fi demolat hotelul, aici locuiau câteva familii, iar restaurantul a fost transformat în „birtul din fața gării”, unde se serveau, pe lângă alcool, și grătare, mici sau ciorbă de burtă.
Fostul hotel Horvath și clădirile din vecinătate, majoritatea dispărute astăzi. Foto: Hans Oerlemans, 1973
    • Restaurantul vechi al gării era un loc luxos, amenajat conform modei vremurilor, foarte frecventat de orășeni și navetiști deopotrivă. Spațiul a fost închiriat de Schreiber Lajos, care a preluat la începutul secolului XX și hotelul Pannonia (în perioada interbelică- Dacia, în ultimii 15 ani a fost Școala Populară de Arte și sediul unei facultăți din cadrul UVVG). Restaurantul era renumit pentru preparatele tradiționale ungurești, în special pentru papricașul de pui cu smântână, băuturile fine, servirea ireproșabilă și prețurile accesibile. Mai târziu, lângă gară (mai precis lângă clădirea poștei) s-a deschis și cantina/ bufetul CFR, care a funcționat până la sfârșitul anilor 2000. Un alt restaurant din zona gării care a fost deschis în perioada comunismului, funcționând și azi, este restaurantul Bucegi, la parterul blocului G.
Restaurantul vechii gări, carte poștală din 1904.
Reclamă la restaurantul gării, apărută în anuarul Aradi Kozlony din 1910.

 

    • BONUS: Pentru cititorii mai tineri care, probabil, se întreabă ce înseamnă inscripția TAPL de pe taraba femeii din prima poză, iată și explicația! TAPL este prescurtarea pentru Trustul de Alimentație Publică Locală, sub umbrela căruia funcționau toate unitățile de tip HORECA (restaurante, cafenele, baruri, hoteluri, cofetării). Sigla TAPL apărea pe fiecare obiect ce aparținea acestor unități, de exemplu pe mese, scaune, veselă, tacâmuri, prosoape. Totul fiind inventariat strict, nimeni nu avea voie să își însușească „avutul obștesc”. Se întâmplau, însă, foarte des cazuri în care mergeai la cineva în vizită și te servea cu un ceai de zahăr ars dintr-o ceașcă TAPL Arad…

Autor: Marta Felfőldi

DISCLAIMER. Acest articol nu este unul ştiinţific sau istoriografic. Dacă observaţi  anumite informaţii care ştiţi sigur că sunt eronate, vă rugăm să ne contactaţi. Am fi recunoscători dacă aţi împărtăşi, în cazul în care aveţi, propriile amintiri legate de subiecte similare.

Povestea unui monument pierdut: Statuia ciumei din Arad. Ep. 2 – Vechea statuie a Sfintei Treimi

Povestea unui monument pierdut: Statuia ciumei din Arad. Ep. 2 – Vechea statuie a Sfintei Treimi

Fig.1

Vechea statuie a Sfintei Treimi

Precum am menționat în articolul precedent, în secolul al XVIII-lea Banatul a fost afectat de două mari valuri de ciumă. În urma primului val, din 1710, aproape jumătate din populația Aradului a pierit. Cu această ocazie a fost înființat un cimitir, mai precis o groapă comună, unde cadavrele duse din împrejurimi au fost acoperite cu var și îngropate. Acest cimitir era plasat la marginea orașului, de-a lungul actualei străzi Gheorghe Popa de Teiuș (zona Piața Mică). Prin suprapunerea unei hărți din perioada respectivă cu una de acum, putem observa că în acea zonă mai era și un lac, sau cel mai probabil o mlaștină… Oricum, nu era un loc prea atractiv pentru cei vii.

Fig. 2

După ce a trecut și al doilea val de ciumă (în Arad primul caz a fost semnalat în august 1738), orașul a angajat medici și a construit spitale de carantină pentru cei bolnavi. De asemenea, s-au cumpărat cai pentru transportul pacienților, iar când Mureșul a inundat orașul, aceștia au fost transportați în bărci la spital (sau cimitir). Ultimele decese s-au înregistrat în 1741, iar în anii următori, arădenii au strâns fonduri și au rezolvat să amplaseze în piața din fața primăriei de atunci un monument în cinstea Sfintei Treimi.

Prima statuie de acest gen din regiune a fost comandată la Timișoara, piatra de fundație fiind pusă în 1740. Coloane ale ciumei au fost amplasate în această perioadă nu doar în Banat, ci și în sudul Germaniei, Austria sau Ungaria. Ele sunt caracteristice stilului baroc din secolul al XVIII-lea, iar din punct de vedere compozițional sunt dominate de reprezentări ale Sfintei Treimi, la bază fiind decorate cu reprezentări ai diverșilor sfinți venerați în regiune. 

Coloana Ciumei din Arad a fost amplasată în 1746 și sfințită în 1751. Cel mai probabil, sculptorul a fost Hoerger Antal, din Buda (1). Statuia a venit în oraș pe apă, pe traseul Dunăre-Tisa-Mureș (2), din Viena. În scurt timp a fost asamblată și transportată în piața principală a orașului, în vecinătatea bisericii catolice și a celor două primării (cea germană și cea rasciană- sârbească). Mai târziu, cele două primării s-au unit, noua clădire fiind construită în perioada 1769-1770, tot în actuala Piață Avrem Iancu (nr. 16- Palatul Domany), aproape de statuie. 

Deși nu există fotografii cu acest monument, profesorul Szollossy Karoly oferă o descriere amănunțită în studiul său dedicat statuii. Materialul din care a fost sculptată era un soi de piatră calcaroasă, care s-a degradat repede și a necesitat multă muncă de intreținere. În vârful coloanei decorate cu ghirlande de flori sculptate se găseau figurile ce reprezentau Sfânta Treime: Dumnezeu- Tatăl, Iisus Hristos- Fiul cu crucea și simbolul Sfântului Duh. La baza coloanei, în jurul altarului, erau figurați 3 sfinți, dintre care putem să îi numim pe Sf. Florian și Sf. Sebastian. Pe soclu se afla stema veche a orașului și pe laturi erau două înscripții cu litere aurite, în limba latină.(3) Aceste inscripții erau, în traducere aproximativă:

    • Pe latura nordică: HanC VotIVae pIetatIs StatVam eX sIgno honorIs ereXerVnt benefaCtores AraDIenses (această statuie promisă pe onoare a fost ridicată în chip de recunoștință din donațiile poporului arădean);
    • Pe latura sudică: Pro Lve eXstInCta VnI trInaeq Ve DeItatI Vota AraDIenses De Vote soLVere (după stârpirea molimei, a fost ridicată în urma promisiunii făcute Sf. Treimi).

În fiecare an, cu prilejul sărbătorii Sfintei Treimi s-au ținut slujbe și procesiuni religioase în jurul statuii. Piața era plină de corturi și prelate, statuia era decorată cu flori și pelerini din toată regiunea asaltau locul, înghesuindu-se să aducă mulțumiri Domnului. Slujba începea la ora 9 dimineața, iar cheltuielile aferente acestei sărbători erau plătite din bugetul local.

După moartea primarului Schvob Bonaventura din 1803, lucrurile au luat o întorsătură tristă pentru credincioși și pelerini. Consiliul orășenesc a oprit finanțările pentru întreținerea statuii și organizarea festivităților anuale. Astfel, cetățenii Aradului au organizat o strângere de fonduri și familiile înstărite au făcut în acest scop donații însemnate.

Încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, părinții franciscani din Cetate au înființat o Asociație a Sfintei Treimi. Aceasta nu a fost văzută cu ochi buni de conducerea orașului și în scurt timp reprezentanții regelui au interzis activitatea ei. După mai multe cereri adresate Episcopiei Cenadului, atât părinții franciscani, cât și arădenii au primit aprobarea să organizeze slujbe și festivități în jurul statuii Sf. Treimi. Având în vedere că edilii orașului nu mai erau interesați (sau nu li se renta) să finanțeze munca de întreținere a statuii, la începutul sec. XIX, credincioși de toate meseriile s-au organizat sub forma unei Comisii, care avea ca responsabilitate principală tocmai problema întreținerii statuii.

FIg. 3

Coloana Ciumei a rezistat în piața publică timp de 130 de ani. În 1882 o comisie a primăriei a evaluat-o și, în urma verificărilor, s-a decis dezasamblarea ei, o dată cu apariția noului edificiu al teatrului. Elementele statuii au fost duse în pivnița vechii primării unde, după ce negustorul de vinuri Domany a cumpărat terenul, li s-a pierdut urma. 

Există o teorie, conform căreia statuia ar fi fost reasamblată în Aradul Nou. În capitolul dedicat statuii Sf. Treimi din cartea sa, Ujj Janos demontează acest mit, născut probabil în vremea comunismului, când istoricilor locali nu prea le era permis să studieze monumentele creștine. Deși o parte din analele Bisericii Catolice din Aradul Nou s-au pierdut, există dovezi scrise că statuia din fața lăcașului de cult a fost ridicată în anul 1856 din donațiile lui Nicolaus Watz, un localnic „cu frică de Dumnezeu”. De asemenea, în timpul restaurării statuii din Aradul Nou, sigur s–ar fi descoperit urme care să demonstreze această ipoteză…dacă era corectă. Astfel, deși cele două grupuri statuare seamănă foarte mult, ele nu sunt identice. Precum am mai scris la începutul articolului, în tot Banatul, dar și în alte țări se găsesc monumente asemănătoare, ce se încadrează în aceeași tipologie compozițională. 

Fig 4

Din vechea statuie nu s-a păstrat, din păcate, nicio bucată care să ne amintească de Aradul de odinioară, oraș aflat în plin proces de modernizare. Privind imaginile vechi, putem doar să ne imaginăm cum arăta mai demult Piața Avram Iancu, cum trăiau și cu ce se ocupau, ce probleme și ce bucurii aveau arădenii ce veneau să se inchine la statuia Sfintei Treimi. Chiar dacă, în ultima vreme, avem impresia că întâmplările se repetă, acele vremuri nu se pot compara nicidecum cu situația de astăzi. Putem invăța, însă, din această poveste să fim mai recunoscători pentru ceea ce avem și să respectăm istoria locului.

Note bibliografice:

(1) Ujj Janos, „Arad megye szakralis kozteri emlekmuvei”, Arad, 2019, p.47
(2) Ujj Janos, op. cit., p. 22
(3) Lakatos Otto, „Arad tortenete”, II kotet, Arad, 1881, p. 135

Imagini:

fig.1 – Centrul Aradului în 1870 (gravură de pe lada de zestre a orașului)

fig.2 – 2. Localizarea fostului cimitir al victimelor ciumei pe harta de astăzi a orașului
Arad.

fig.3 – Acordarea diplomei imperiale de oraș liber regesc- 1834 (tablou de epocă)

fig.4 – Harta Aradului din secolul al XVIII-lea suprapusă peste cea de astăzi

Autor: Marta Felfőldi

Povestea unui monument pierdut: Statuia ciumei din Arad. Ep. 1 – Epidemia din secolul al XVIII-lea​

Povestea unui monument pierdut: Statuia ciumei din Arad. Ep. 1 – Epidemia din secolul al XVIII-lea

Fig.1

Epidemia din secolul al XVIII-lea

Pe teritoriul dintre Ungaria și Transilvania, unde se află azi Aradul, s-a abătut de multe ori ciuma de-a lungul timpului. Cele mai mari epidemii în perioada medievală au fost în anii 1065 și 1456, când boala a fost adusă aici de armatele de cruciați întorși din campanie. Se spune că în secolul al XIII-lea, Sfântul Ladislau, iar mai apoi Iancu de Hunedoara au căzut pradă cumplitei ciume. Despre „Moartea Neagră” a scris si Boccaccio, epidemia din secolul al XIV-lea (care a decimat întreaga Europă) fiind pretextul „Decameronului”. Boala a început să fie studiată începând cu secolul al XV-lea, dar și în următoarele secole molima s-a răspândit nestingherită pe teritoriul Ungariei și al Transilvaniei.

Cei suspecți erau carantinați 40 de zile, încuiați în propriile case, ușile erau sigilate, obiectele d eîmbrăcăminte erau afumate în vederea dezinfectării. Sigiliul de pe încuietoarea ușii se desfăcea doar când se scoteau cadavrele ce urmau să fie incinerate. În secolul XIX, remarca Lakatos Otto (1), condițiile erau mult mai bune, carantina și perioada de imunizare reducându-se la (doar!) 20 de zile.

Conform documentelor Ordinului Minoriților, în Arad au fost epidemii de ciumă în anii 1639, 1642, 1689, 1710. Dintre membrii acestui ordin franciscan, mulți au pierit în epidemiile mai sus amintite, devenind victimele propriilor vocații, făcându-și datoriile duhovnicești și încercând să aline sufletele credincioșilor suferinzi.

În secolul al XVIII-lea, Aradul a stat din nou sub amenințarea molimei. Primul val de ciumă a pătruns în zonă în 1708, adus de soldații turci. În anul 1710, locuitorii din Cetatea Veche (Sarkad (2) în maghiară, actualul cartier Drăgășani, unde în zona fabricii Teba s-a aflat cetatea veche a Aradului) s-au împuținat într-atât, încât de abia aveau oameni care să asigure bunul mers al comunității.

Fig.2

Cel de-al doilea val de ciumă s-a abătut asupra orașului în perioada 1738-1740, deși în anii premergători acestei epidemii au mai existat destule cazuri în oraș. În monografia sa (3), Marki Sandor arată cazua acestei epidemii. Boala a fost adusă de oamenii care s-au refugiat la Arad din calea atacurilor otomane. În plin focar de infecție, localnicii nu au avut voie să iasă din case, autoritățile confiscându-le cheile. Dacă murea cineva, cei din casă au transmis un semnal din clopot gardienilor de pe stradă. Ei au trimis căruța cu groparii, ce adunau cadavrul și îl duceau la locul de veci.

Deseori se întâmpla ca singurul membru al unei familii să moară, iar cadavrul lui a zăcut în casă cu zilele, până îl descopereau gardienii. Toți cei care au murit au fost îngropați în groapa comună din afara orașului (str. Ferdinand- monografia Marki, str. Nandor- monografia Lakatos, la numărul 1, unde în sec. XIX se afla casa Paszthory). Înainte de înhumare, cadavrele au fost stropite cu var nestins, pentru a fi dezinfectate.

Având în vedere panica generală care s-a creat, părintele Lakatos Otto laudă demersurile autorităților arădene, care s-au descurcat lăudabil, au acționat cu promptitudine și au luat măsuri înțelepte pentru protejarea populației (chiar și pentru acele vremuri!). Dintre aceste măsuri (4) putem aminti:

    • Localnicii nu au voie să părăsească orașul.
    • Străinii nu au voie să intre în oraș
    • Toți locuitorii unui imobil, indiferent de statut, sunt obligați să își părăsească odăile și să se mute în pod.
    • Nimeni nu are voie să părăsească perimetrul propriei curți.
    • Instituirea unui cordon pe malul Mureșului și în jurul limitelor orașului, unde patrulează garda civilă.
    • Deschiderea unor spitale și angajarea medicilor pentru a trata populația.
    • Închiderea școlilor și trimiterea acasă a elevilor din internate.

Încă din 1732, arădenii au promis că dacă vor fi ocrotiți de ciumă, vor ridica o statuie în Piața Mare din oraș, ca recunoaștere a ocrotirii și binecuvântării Sfintei Treimi. De asemenea, au mai promis că în fiecare an vor face slujbe și procesiuni în jurul noii statui și vor face pelerinaje la Radna, pentru a o cinsti pe Maica Domnului, la icoana ei făcătoare de minuni. Primul pelerinaj la Radna cu acest scop a avut loc în 28 iulie 1742 (5) și a durat 3 zile. Adulții au mărșăluit desculți, unii credincioși mai zeloși chiar s-au autoflagelat precum în vremurile medievale, iar copiii au adus ofrande de aur și argint pe care le-au depus la altarul Fecioarei Maria.

Vechea statuie de piatră a Sfintei Treimi a fost ridicată în 1746, sfințită în 1751, restaurată în 1832 și dezasamblată în 1882 (cf. Marki Sandor, op. cit.). Noua statuie de bronz, menită să o înlocuiască pe cea veche, a fost ridicată în 1901 și înlăturată din piața publică în 1960. Până la reamplasarea din 2007 a fost păstrată în interiorul Bisericii Catolice Sf. Anton de Padova, iar de atunci o putem admira din nou în fața Teatrului Ion Slavici, acolo unde i-a fost locul.

Fig.3
Fig.4

Note bibliografice:

(1) Lakatos Otto, „Arad tortenete”, II kotet, Arad, 1881, p. 128
(2) Marki Sandor, „Sarkad tortenete”, Pest, 1877, p. 59
(3) Marki Sandor, „Arad Varmegye es Arad Sz. Kr. Varos Monographiaja”, masodik resz, Arad, 1895, p. 340
(4) Lakatos Otto, op. cit., p. 133
(5) Marki Sandor, op. cit., p. 341

 

Imagini:

fig.1 – Piața centrală a Aradului din 1828, cu vechea statuie a Sfintei Treimi și prima biserică a Minoriților. Când ploua, precum se poate vede și în această gravură, oamenii își aduceau în acest loc vitele la adăpat. Din această cauză, până la construirea noului teatru, această zonă nu era una prea aspectuoasă sau igienică.

fig.2 – Sigiliul orașului Arad, folosită de către judecători, din anul 1702. Pe aceatsă pecete, inscripția germană „Sigil der Stat Arath” înconjoară o stemă pe care este reprezentat vulturul, coroana cu 5 ramuri, scutul și bastionul cetății.

fig.3 – Harta din 1707, desenat[ de groful Karolyi Sandor, care înfățișează asediul Aradului. Se poate observa cetatea veche din Sarkad, cotitura Mureșului.

fig.4 – Aradul în 1814- gravură. Se poate observa cetatea nouă, construită în bucla Mureșului, precum și aspectul vechi al pieței centrale și a caselor din zonă.

Autor: Marta Felfőldi

Apartments of the nobles can be rented in Arad!

Apartments of the nobles can be rented in Arad!

Our friends and partners at GB Apartments have prepared a nice surprise for everyone visiting Arad: a stay in one of the city’s most important historical monuments, the Bohuș Palace.

Built at the request of Baron Bohuș and designed by the renowned architect Lajos Szantay, the palace is a faithful creation of the Secession architectural style, combining sober and imposing ornaments. Located in the heart of the city, right next to the Arad’s State Theatre, Bohuș Palace comes with a few deluxe apartments designed and rented by GB Apartments.

Business&Family Suites

These two deluxe apartments feature generous spaces of almost two hundred square meters. The Business Suite is composed of a spacious 22 sqm bedroom with queen size bed, balcony overlooking Vasile Goldis street, a 35 sqm spacious living room with fixed sofa for relaxing moments after a day of intense business and a desk to have the space for preparing important presentations.

On the other hand, the Family Suite is composed of a 25 sqm bedroom with a queen-size bed, balcony overlooking Vasile Goldis Street, a 24 sqm room with single bed and private balcony for when traveling with family. The Apartment is organized to cater for both the parents intimacy and that of their child. At the same time, toys can be provided to help shape a “homely” atmosphere for the younger one.

In both of the suites, the furniture is original from the Secession period, refurbished with care!

Bohuș Panoramic

Maybe the most beautiful part of the whole building, the Bohus Palace Panoramic, situated on the principal corner of the building, offers to everyone staying here an unforgetable memory. The unique apartment has a total area of almost 260 square meters offers a beautiful panorama over the central bulevard of the city. It is divided in four suites – Executive, Academic, Eclectic and Grand Suite, each decorated differently, to flatter the most demanding or younger tastes and make very visit an affordable luxury.

The Academic Suit is decorated with modern accents in vibrant colors, being designed to accomodate two people. The Eclectiv Suit can accomodate two persons and is decorated with a perfect blend of the old and the new. The Executive Suit, also intended for hosting two people, is decorated in warm and modern green shades with historical and timeless accents given by the decoration items. The most imposing in this part of the building, The Grand Suite can acommodate either two or three people. Decoration elements in warm colors and refurbished furnish set the timeless charm of this apartment, turning every visit into a memorable experience.

All the apartments in the building are pet-free and smoke free, having special places and terraces designated for smoking.

Can you imagine how cool it would be to live – at least for a few days – in the rooms where the nobles used to live a hundred years ago?! Well, with a little help from our friends, you won’t have to imagine, as you can make it come true – the apartments in the Bohuș Palace can be rented via GB Apartments’ website – www.gbapartments.ro

 

A unique museum in Romania

A unique museum in Romania

Arad Confectionery has a rich history, something known by very few people. This shows that Arad has excelled in all areas. The old guild of pastry cooks had around 17 master confectioners in the interwar period, including Konizdofler, Drifi, Suciu, Malka, Klementz, Ramniceanu, Orban and others.

I wonder how many of you know that in Arad we have the only museum of confectionery in the country. Myself, I’ve recently learnt about it and I was amazed hearing this news, and when I heard that it was opened in 2006, I wondered where sat this news until now. I got the answer – in Sanicolau. More exactly, on the Nicolaus Lenau Street 3, in the house of Ioan Gui (n.1939), one of the old confectioners of the city. The museum is located in two rooms of his house, and the exhibits were collected by him in over 30 years, some of the technical equipment being recovered from scrap iron deposits.

As soon as Mr. Gui, a warm and welcoming figure, invites us into the first room of the museum, our gaze moves towards a serving table made during the early 1900, covered with green marble. After that, our attention is attracted by a full window with chocolate shapes for cake, sweet burnt sugar. Young men comprise a burning lust for sweets, while those who have experienced the times when those forms went through confectioners grabbed a slight melancholy and longing for those days of natural products, clean, healthy, without replacement, powders, synthetic materials – using a more contemporary term – bio.

Near this window full of melancholy, our gaze is kidnapped by a grinder poppy machine, fairly large size. The machine dates from the ’20s, using manpower to work. This grinders poppy machine has its origins in the Francis Wild confectionery, located along King Ferdinand Avenue, number 9 (today, Revolutiei Boulevard). On the left side of the poppy grinding machine, before entering into the second room of the museum, we see a mixer dating from the 30s, which is operated by a belt connected to an electric motor.

In the second room, we can observe an ice cream machine, manually operated. At the time, the ice for the ice cream was brought in the winter, from the river, put in the confectionary’s cellars, on straw and in the spring it was removed to make ice cream. That was until in Arad was set up an ice factory named “Flora” in the 50s. After that, it began to supply the city with the required ice. Also, from the manual machines category, we see the candy making machine, too, and with different arms of different designs for small candies. These candies were made of caramel, which boils at 145 degrees, pour on a specially designed table, and after it cooled a little, it was gathered, cut to the right size and it was passed through this machine. Another type of candy is the fondant ones, which once was put on the Christmas tree.

The new generation of machines came when the electric current appeared. Since an electric motor was very expensive, one feed more machines, as in other areas. We observe a powder sugar making machine roller. A very powerful machine at the time, rising the technical equipment of the Arad Confectioneries to the European level. This machine helped to create rolled sheets of chocolate or marzipan and it was manufactured in Dresden (Germany), the manufacturer company having branches in New York and Paris.

The old machine made in Dresden (Germany)

The walls of the museum are full of images of the life times of glory of the pastry cooks and Confectioneries from Arad. Among these we find images and pictures of the oldest Pastry Shop in Arad, meetings with master bakers, culinary art exhibitions and more. Our gaze stops in front of another window full of forms for chocolates, different topics and religious holidays such as Easter, Christmas, New Year and others. These chocolate patterns were fabricated in Dresden, in a particular metal, which does not stick to liquid chocolate. In the next window we find forms for corn shaped marzipan, Easter eggs, peaches and others. In the museum, we also see a scale used in confectioneries from Arad, manufactured in Arad by the Garai Company.

On a working table, we see grinding machines for different materials, manufactured in Hungary, Germany and Austria. Interesting things in the museum are the two presentation boxes, which were used in presentations when a larger cafeteria was invited to a culinary show. So, because they didn’t want to interrupt their production, they were sending a “commercial traveller” with samples of their products to be presented.

In Germany there have been machines that beat the egg whites and the yolks separately in the 20s. A confectionery owner from Arad, seeing this kind of machine in a German magazine, showed it to an engineer from the Carload factory (ASTRA in Arad) what he had in mind, and the engineer built him one in the Astra factory from Arad. The machine worked with electricity and had a production of 3 to 4 thousand eggs a day.

The machine made at ASTRA Arad by an engineer, after some german projects

One of the confectioners from Arad settled during the Second World War in Canada, where, with other confectioners he opened a confectionary. He is constantly sending images and information from the branch to Mr.Gui, this master being a proof of the master’s talent from Arad.

Like any other confectionary master had his notebook with his own recepies, one of them, Emil Frederic, published in the 1920s a recepies book with the cakes he prepared in his own confectionery. This book is the first book of this kind to be published in Romanian. The book, among other special magazines, is found in Mr. Gui’s collection. Another beautiful book is a German one, edited in 1904 and in 1914 by a confectioner from Lipova (Arad County), who opened a confectionary in Arad later on, on the Marasesti street.

Mr Gui declared that he works on a book, having the subject “The art in the confectionary”, which was started in 1978 and started again in 2011.

In the end, I come with two proposals – first of all, for the people from Arad: please visit Mr Gui! The second one, for the mayor and his team: I advise you to open your eyes and realize the value of this unique museum in the country and make every effort possible to move it in a central area of the city, to be approachable not only to the citizens of Arad, but also to the tourists that are passing by. As the city of Arad aspires to the great title of European Cultural Capital in the year 2021, such rare things – in this case, unique – are a plus, this is why this museum does not have to be ignored and it does not have to be left where it currently is placed, but it has to be brought in the attention of the citizens of Arad.

Architect Ludovic Szantay’s story

Architect Ludovic Szantay's story

Lajos Szantay, or better known as Ludovic Szantay, was born in Arad on 20th of February 1872 as son of Lajos and Theresa Szantay. He was an architect, builder and contractor who made a large number of buildings in Arad, most of them being built in Secession style, an architectural style which participates today in shaping the cultural image of the city. His family was a family of artisans, his father being a carpenter, which made him to have the culture of work “flowing in his veins”.

Szantay attended the Faculty of Architecture at the Polytechnic in Zurich between 1890 and 1895 and after those years, he followed his military service in Arad (1895-1896). The next year he went to Budapest, where he worked for three years in the office of the manufacturer Geza Majorossy and for one year in the design office of the architect Anton Hofhauser.

Shortly after being declared a member of the Hungarian Society of Decorative Art, a sad event makes Szantay return to Arad. In 1902, on the second day of November, the architect’s mother loses her life, thing which made him to return permanently to his hometown, where he opened an architecture and construction office. From that moment on, he took part “actively in the urban development of the city and its beautification until 26th July 1914, when the First World War broke out”, as the architect himself noted in a memorandum in 1957. In 1907 he marries Barbara Vilma Csank Rozalia, born in 1883. He worked as an architect in his own office until the beginning of the war, because then, like other young men, he was enlisted in the army. Szantay has been serving the army starting July 1914, until January 1919. Because he maintained order in the city in the postwar period, the architect was appointed as a lieutenant in the gendarmerie. Both before and after the war, Szantay was a member of the city’s municipal committee, being one of the members which examined every single architectural project of those who wanted to build something in Arad. In the same period, he was proposed (by the Principal of the Arts and Crafts School in the city) to teach lessons about technical drawing to 20 workers enrolled in a course of construction, this course aiming the improvement and enrichment of those workers knowledge in construction. Szantay mentioned in the same document written in 1957 that he did this thing pro bono (for free).

 

photo@arhitectura-1906.ro

He kept designing buildings and tombstones (in the Eternitatea Cemetery and in the Jewish Cemetery in Arad) until the 30’s. In the same period he obtained his Romanian Citizenship[i], this thing pushing him to take the decision to change his name from Lajos Szantay to Ludovic Szantay. Also, since 1933, he joined the Romanian Corporation of Architects.

Szantay and her daughter Theresa, in the 1930’s

After the Communist Party took the power in Romania[ii], the fame of Szantay was ignored, all his estate being confiscated (a specific action of the communist regime). Even if he would have been allowed to work as an architect, because of his age he wouldn’t have been able to get back on his feet after the state took everything he owned.

His wife dies and his daughter Anna, born in 1905, goes on a hunger strike, probably hoping to get the attention of the communists and trying to make them realize that denigrating Szantay’s contribution brought to the beauty of the city isn’t a good thing. She dies shortly after, in agony. The story says that in the last years of his life, his family had to warm up by the fire made with the architectural projects of the head of the family.

In July 1957, the architect wrote a short autobiography (describing himself as sick and old), attaching to this a list of his projects and some photographs. The document was made in order to be sent to the Romanian Architects Union, which was supposed to give him a monthly pension. Because of this document, from the autumn of the same year, he received monthly a pension which varied between 400 and 500 lei. However, the pension didn’t always arrive on time. Three years later, in the summer of 1960, Szantay made up another document just like the other one, this time adding some sketch and a few new projects to the list. This second file was intended to be sent to the same Romanian Architects Union, in order to give him a pension of merit. The request was finally validated by the Council of Ministers of the Popular Republic of Romania on 26th November 1960. Because he fit with the terms of a national ordinance written in 1959, the Romanian State had to provide him a monthly pension worth 2000 lei. Sadly, he passed away in the spring of 1961, not being able to enjoy this financial aid. The only family member who was still alive when the architect died was his daughter Theresa, born in 1915.

After the Romanian Revolution in 1989, somewhere in the downtown of the city, a street was named Ludovic Szantay. Also a commemorative plaque placed on his palace on Horia Street remembers us of Szantay.

Szantay made more than 20 significant buildings in the city and also six houses with two floors, 18 houses with one floor and eight buildings with only one lever (ground floor). Also in the first half of the 20th Century, Szantay created “41 buildings with one or two floors in Arad and 14 buildings in the Region”, as noted in the same document he wrote in 1957. In the same document he mentions the intention to build a movie theater with a capacity of one thousand people at the intersection of the Central Avenue with the Crisan Street, project which wasn’t built because of the First World War.


Some of the most significant buildings designed by Ludovic Szantay are:

Kohn Palace was built in 1905; the palace is located on the Diecezanei (Diocese’s) Street no.9 and was built at the order of Josef Kohn. With an impressive floral hardware, the building fits in the geometric period of the Viennese Secession. As an interesting fact, the palace was built only after Szantay sent a second architectural plane, the first being denied by the municipality.

The Red Church is a remarkable monument belonging to the Neo gothic architectural style. The name comes from the external finishes, the building being clad in red bricks. The church was built between 1904 and 1906, after Szantay’s project won an international architecture contest. The construction of the building was also a team work between Szantay and his father, who made the carpentry of the church. At the moment of the inauguration, the church had three bells, weighting a ton and a half each, but two of them were melted during the First World War to mace ammunition.

The architect Szantay in 1906, at the inauguration of the Red Church

The Railway Station (pictured below) is one of the most impressive buildings in Arad, dominates the Railway Station’s Square and was built in 1910 after a project of a Hungarian architect, but improved by Szantay.

 

The Cultural Palace (pictured below) was from the day of its inauguration one of the most representative buildings of Arad, was built between 1911 and 1913. This building perfectly combines the Neoclassical and Baroque styles with elements of Italian Renaissance and architectural elements from the Corvin Castle in Hunedoara (Romania). It was decided at the time that the building plan be chosen through an international competition in which 27 architectural projects were received, but none of those were found right by the sponsors, so they decided to ask Szantay to design the building. The Palace was inaugurated on October 25th, 1913 and had for almost 100 years one of the best acoustics in Europe.

The Szantay Palace is one of the most characteristic secession buildings in Arad, due to the specific joinery, decorative wrought iron components and bodywork. Built between 1905 and 1911, the Szantay Palace was the residence of architect Szantay for a period in his life and one of the floors hosted the Musical Conservatory of Arad[iii] at the initiative of the architect.

The Bohus Palace (pictured below) was built in the early 20th Century by the order of Ludovic Bohus, the head of the family at that time. It was the first building in Arad built on a concrete foundation and the first one in the city to have central heating. The palace was also the first one to have an elevator and hosted one of the earliest Cinemas in the city – Cinema Studio (on the ground floor).

At the same floor had his tailor shop a tailor named Manase Ghinga, which made clothes for famous Romanian people like Stefan Banica Senior[iv], Dan Spataru[v], Ilie Nastase[vi] and Nicu Constantin[vii].

Other buildings and monuments made by Szantay: Uzina Textila Arad (Textile Factory Arad; 1923 – 1924); Grain and goods warehouse for the Central Railway Station (1925); Andrenyi Warehouse (1930); Dermatology and venereal Hospital; Former headquarters of the Chamber of Labor (1922); Lloyd Palace (1910-1911); House 80 Revolutiei Boulevard; House 90 Revolutiei Boulevard; Simay public bath house; The Palace of Arad-Cenad Bank[viii]; The Orthodox Diocesan Palace (1908); The Reformed Church on Eminescu Street[ix] (1926); The Lutheran Diocese Palace (1904-1906); House Feher; House Zoltan Szabo Baracka; Tombstones: Peter Cornett, Ludovic Papay, Nicolae Doca, Francisca Sugar Faludi (in the Eternitatea Cemetery) and the Seidner Family (in the Jewish cemetery).


NOTES

[i] Until 1918, Arad and the whole Transylvania was part of the Austro-Hungarian Empire;

[ii] The Communist Party of Romania took the power in the country in November 1946 after an electoral fraud;

[iii] Arad had the sixth Musical Conservatory in Europe and the first in the Country, founded in 1833;

[iv] Stefan Banica Senior –  1933 to 1995, a Romanian actor and singer;

[v] Dan Spataru – 1939 to 2004, a Romanian singer;

[vi] Ilie Nastase – born 1946, former world No.1 professional tennis player;

[vii] Nicu Constantin – 1938 to 2009, a Romanian actor;

[viii] The Palace of Arad-Cenad Bank – currently the Romanian National Bank’s Palace. The project is also assigned to Jozsef Hubert, an architect from Budapest, but Szantay included it in the list annexed to his autobiography sent in 1957 for his retirement. However, the building wasn’t on the list he sent in 1960;

[ix] The Reformed Church on Eminescu Street – only some changes and extensions of the building;

BIBLIOGRAPHY

  1. arhitectura-1906.ro – web site of the “Arhitectura” Magazine
  2. miscarea-aradeana.ro – web site of the Miscarea Aradeană NGO
  3. wikipedia.org – The Free Encyclopedia

Arad and the Great Union of Romania (1918)

Arad and the Great Union of Romania, in 1918

The 1st of December is a very important day for the Romanian nation. On December 1st, 1918, in Alba Iulia, delegations from around the country gathered to declare the Union of Transylvania with Romania. Although Alba Iulia is considered The city of the Great Unification, Arad played a very important role in achieving the union.

There have been other attempts to create a single country, uniting all the Romanian provinces (1600 – Mihai Viteazul; 1859 – Alexandru Ioan Cuza), but in 1918, the idea of a great union came to Vasile Goldis, a teacher and politician from Arad.

On November 2nd, 1918, the Central Romanian National Council (CRNC), a political organ of the Romanians in Transylvania, starts working. It consisted of 12 members, of which four were from Arad. CRNC was based in Arad, in Stefan Cicio-Pop’s house, one of the members of the Council who were living in Arad. The fight for Union was held in Arad. Between 13th-15th November, in Arad took place negotiations with the Hungarian Government delegations, which wished Transylvania to remain a Hungarian province. The Council refused and on 20th November announced the convening of the Great National Assembly in Alba Iulia. The city of Alba Iulia was chosen because of the important historical events which took place there.

As a result of the struggle waged by the Council, on a Sunday, exactly 95 years ago, it was held the Great National Assembly of Alba Iulia, in which took place 1.228 deputies who voted unanimously the “Decision of Alba Iulia” the Union of Transylvania with the Romanian Kingdom!

We mention the following persons who lived in Arad and had major contributions to the Great Union:

Stefan Cicio-Pop (1865 – 1934) – lawyer, politician, member of the Parliament in Budapest, State Minister, Minister of Foreign Affairs, President of the Chamber of Deputies;
Vasile Goldis (1862 – 1939) – teacher, journalist, politician, member of the Romanian Academy;
Ioan Suciu (1862 – 1939) – lawyer, politician;
Ioan Flueras (1882 – 1953) – notary, politician;
Ioan Ignatie Papp (1848 – 1925) – Archbishop of Arad;

Bibliography

wikipedia.org

ROZ, Alexandru – Aradenii-corifei ai Marii Uniri, Editura Mirton Timisoara, Arad, 1995

The spring with „Mărțișoare”

The spring with „Mărțișoare”

Martisor is a Romanian celebration at the beginning of spring, on March the 1st. According to the old calendar this date was also considered as the beginning of the new year. It also means life and continuity, that’s why it is symbolically correlated to women and fertility. This tradition is authentic in Romania and Moldova, but alike (still not identical) customs can be found in Bulgaria, called Martenitsa, and similar onel in Albania, Greece and Italy.

Initially, the Martisor string used to be called the Year’s Rope, made by black and white wool threads, representing the 365 days of the year. The Year’s Rope was the link between summer and winter, black and white representing the opposition but also the unity of the contraries: light and dark, warm and cold, life and death. White is the symbol of purity, the sum of all the colours, the light, while Black is the colour of origins, of distinction, of fecundation and fertility, the colour of fertile soil. White is the sky, the Father, while black is the mother of all, Mother Earth.

Right now, the colours used to make the Martisoare are Red and White. According to ancient Roman tradition, the ides of March was the perfect time to embark on military campaigns. In this context, it is believed that the red string of Martisor signifies vitality, while the white one is the symbol of victory. Red is the colour of fire, blood, and a symbol of life, associated with the passion of women. Meanwhile, white is the colour of snow, clouds, and the wisdom of men. In this interpretation, the thread of a Martisor represents the union of the feminine and the masculine principles, the vital forces which give birth to the eternal cycle of the nature.

George Cosbuc, a romanian poet, stated that Martisor is a symbol of fire and light, and of the Sun. Not only the colours, but also the traditional silver coin hung from the thread are associated with the sun. White, the colour of silver, is also a symbol of power and strength. The round form of the coin is also reminiscent of the Sun, while silver is associated with the Moon. These are just a few of the reasons why the Martisor is a sacred amulet.

In Daco-Romanian folklore, seasons are attributed symbolic colours: spring is red, summer is green or yellow, autumn is black, and winter is white. This is why one can also say that the Martisor thread, knitted in white and red, is a symbol of passing, from the cold white winter, to the lively spring, associated with fire and life.

In modern times, the Martisor has lost its talisman properties and became a symbol of appreciation, respect, friendship or love.

en_GBEnglish (UK)