Arad Free Tours

Cofetăria Delicia și zilele de naștere dulci din „Epoca de Aur”

Piața Gării și blocul A în anii '70

Când faci naveta, nu poţi să îţi programezi întotdeauna timpul după mersul trenului. Inevitabil vei avea timp în plus pe care trebuie să îl pierzi undeva, preferabil cât mai aproape de gară, să nu fii stresat că ajungi la peron în ultimul moment. Cu mai puţin de 50 de ani în urmă, pe vremea comunismului, exista în Piaţa Gării, o cofetărie numită Delicia. Aceasta se afla la parterul blocului A, recent construit, ce se întindea de vizavi de intrarea gării până la curba spre direcţia Podgoria unde începea Bulevardul Republicii. Blocul verde cu patru etaje, care alături de „Casa Albă” este şi azi prima clădire pe care o vezi când păşeşti în oraş, a apărut la sfârşitul anilor ’60 pe locul unor case din secolul XIX (unele având şi etaj, cu faţade frumos ornamentate).

La cofetăria Delicia

Delicia era locul preferat al navetiştilor. Se serveau  cafea, sucuri, produse de patiserie, precum şi dulciuri gata ambalate. Borcanele de dulceaţă, bomboanele şi tablele de ciocolată îţi făceau cu ochiul de pe rafturile din spatele tejghelei, frumos aranjate pe şerveţele albe. Product placement-ul, în acea vreme, nu era o ştiinţă ci o artă, pe care vânzătoarele o deprindeau încă din şcoală. Dar nici nu era nevoie de cine ştie ce scheme de marketing. Dacă în verile toride exista îngheţată şi suc rece şi iarna cafea caldă, aveai succes garantat în vânzări. Mai ales că îngheţata era făcută din ingrediente naturale, foarte cremoasă, şi oricât mâncai din ea nu te îmbolnăveai, spre bucuria copiilor de atunci.

Pentru aniversări, nunţi, botezuri şi alte ocazii speciale, se făceau torturi la comană. Acestea arătau mai degrabă a sculpturi de marmură sau a fântâni arteziene, că îţi era şi milă să bagi cuţitul în ele. Însă odată înfăptuită „crima”, te consolai cu gustul dulce de cremă, frişcă, fondant sau marţipan. Dacă erau şi piticoţii în preajmă, nu prea mai rămânea nimic din tort ce să pui la pachet musafirilor. Astăzi puţini mai avem bunici în viaţă care să ne facă siropuri pentru suc din diferite fructe. Răcoritoarele din gama Coca-Cola sau Pepsi au devenit atât de populare încât nu există magazin, restaurant sau cofetărie care să nu le servească. Pe vremea comunismului, sucurile erau româneşti (Aracola, Cico, Brifcor) şi chiar înainte de ’89 se găseau foarte rar, numai în preajma sărbătorilor. Sucurile făcute din siropuri de fructe, păstrate peste iarnă, erau nelipsite din cămară sau frigiderul oricărui apartament. Pepsi şi alte răcoritoare nu se prea găseau, poate doar dacă aveai un prieten care se ducea în străinătate. Sticlele erau păstrate ca un trofeu. Părinţii, însă, făceau sacrificii ca de ziua celor mici să pună pe masă prăjituri bune şi sucuri de la cofetarie.

Spiritul sărbătorilor din „Epoca de Aur”

În anii ’90-2000 parterul blocului A a fost reorganizat. Au apărut şi au dispărut o grămadă de firme. Deşi a îndulcit aşteptarea navetiştilor şi petrecerile locuitorilor din zonă, cofetăria Delicia s-a închis. În locul ei s-a deschis magazinul de pantofi Leonardo, care a funcţionat peste 10 ani, până s-a stricat calitatea lucrurilor vândute. Astfel, unul din cele mai mari magazine de încălţăminte din Arad s-a „retras” la Real, iar în locul lui a aparut supermarketul Unicarm. Tot în zonă, dar în blocurile mai noi, construite în anii ’80, astăzi există cofetaria Caprice. Navetiştii, însă, nu prea se înghesuie acolo. Unii preferă covrigii, alţii poate n-au bani, dar majoritatea şi-au cumpărat maşini, nemaiavând după ce tren să aştepte în zona gării.

Mulţumim doamnei Cristina Bombi pentru pozele şi amintirile legate de cofetăria Delicia, unde a lucrat mama ei.

Articol apărut inițial în data de 7/07/2017

Autor: Marta Felfőldi

DISCLAIMER. Acest articol nu este unul ştiinţific sau istoriografic. Dacă observaţi  anumite informaţii care ştiţi sigur că sunt eronate, vă rugăm să ne contactaţi. Am fi recunoscători dacă aţi împărtăşi, în cazul în care aveţi, propriile amintiri legate de subiecte similare.

Curiozități din zona gării

Foto: Hans Oerlemans, 1973

Revăzând o veche poză de aproape 60 de ani, făcută zona gării, apărută recent pe pagina Aradul de Altădată, mi-am dat seama cu tristețe că nimic și nimeni din ce este imortalizat acolo nu mai există. Nici clădirile, nici drumul, nici tramvaiul, nici stâlpii, nici persoanele….nici măcar copacii. Anii 50-60 în Arad au surprins o perioadă de tristă tranziție, de la valorile începutului de secol XX ce s-au extins până în perioada interbelică la cenzura și urbanizarea cu forța din vremea comunismului.

Profitând de faptul că, după bombardamentele din anul 1944, zona din jurul Gării Mari era aproape rasă, noul regim a văzut oportunitatea pe care îl oferă atât teren gol la numai 1 km de centrul orașului. În locul caselor cu parter și curți mari unde locuia de obicei doar câte o familie, s-au ridicat blocuri de câte 4 etaje unde puteau locui 20 de familii. Magazinele comercianților cu tradiție au fost transformate, proprietarior li s-a confiscat averea și, în cel mai bun caz, au putut lucra în prăvălia naționalizată doar ca angajați. Rând pe rând, din zona gării din Arad au dispărut toate aceste urme ale vieții de odinioară, lăsând care liberă urbanizării, mobilității populației și industrializării accelerate impuse de Partid.

În prezent, suntem obișnuiți cu actualul aspect al Pieței Gării și a porțiunii care deschide Bulevardul Revoluției. Trecem pe lângă blocuri, supermarketuri, centre medicale sau bănci fără să ne gândim ce clădiri erau acolo înainte, ce farmec aparte ar fi putut avea strada pe care face primii pași călătorul de-abia sosit în Arad. Fără a avea prea multă documentație despre istoria recentă la dispoziție (eu născându-ma după 1990), aceste idei nu au pretenția de a fi un studiu istoric. Sunt mai degrabă o colecție de curiozități adunate de pe rețelele de socializare, din amintirile arădenilor care au trăit acele vremuri și care au fost amabili să le împărtășească.

    • În anii 60 existau 3 linii de tramvai urban, toate trecând prin zona gării. Linia 1 pornea de la gară și întorcea în Piața Arenei. Linia 2 avea traseul UTA-Aradul Nou și linia 4- Piața Arenei- Piața Gai. Tramvaiele aveau banchete de lemn și în spatele vagonului era persoana de la care puteai să cumperi bilet. Datorită acestui fapt avem acum în vocabularul urban expresia „să dai banii din mână în mână până-n fund la taxatoare”.
Tramvai în zona gării, anii '60
    • Prima gară a fost inaugurată pe 25.10.1858. La această dată a intrat și primul tren în oraș, venind din direcția Curtici. Calea ferată Arad- Timișoara a fost dată în folosință în 1871. Un drum în orașul învecinat dura 2 ore, trenul având o viteză medie de 25 km/h. Pentru acea perioadă, acea viteză era considerată un progres deosebit. Clădirea gării a fost identică cu cea a gării vechi din Oradea, construită în aceeași perioadă. În zilele noastre, timpul acesta s-a scurtat cu doar jumătate de oră, ceea ce ne face să avem mari îndoieli în privința calității serviciilor CFR.
Vechea gară din Oradea (sus) și cea din Arad (jos), cărți poștale de epocă.
    • Actuala gară a fost construită în perioada 1905-1910, după ce clădirea veche s-a dovedit a fi prea mică pentru traficul intens de trenuri de pasageri și de marfă. Încă din perioada vechii clădiri a existat în Piața Gării stație de tramvai, de autobuz și de birje. Amenajarea terenului din fața noii gări s-a petrecut în jurul anului 1912, în perioada Primului Război Mondial drumurile fiind deja pavate și copacii plantați.
Noua gară, carte poștală în limba maghiară și esperanto, dinaintea Primului Război Mondial. Aici, piața din fața gării încă nu era amenajată.
    • Până în anii `80, lângă gară se afla un complex de clădiri cu un singur etaj, ce aparținea tot de CFR, urmată de clădirile unde au fost atelierele Fabricii de Vagoane (acum Atrium Mall). Tot aici era și autogara, înainte să fie mutată pe strada 6 Vânători. Din fața gării porneau autobuzele urbane, omnibusele și trăsurile către hoteluri, ulterior de aici era și punctul de pornire al tramvaielor spre centrul oreșului. Peste drum de gară, pe locul actualului bloc A, a fost până în anii `60 depoul de tramvaie. Depoul vechi era împrejmuit de un gard de cărămidă, acoperișurile vagoanelor putându-se zări din stradă. După construirea depoului de la UTA, cel vechi s-a desființat, iar în locul lui a fost construit blocul A.
Clădirile dintre gară și autogară, care în prezent nu mai există. Au fost demolate acum aproximativ 15 ani, când s-a construit mall-ul. Fotografie făcută în prima jumătate a anilor '80.
    • Vizavi de gară, pe colțul unde drumul virează spre strada Miron Costin se afla Hotelul Horvath. Clădirea se poate observa încă în pozele din anii `70, fiind demolată ulterior. La începutul secolului XX proprietar a fost Horvath Iosif, fiind renumit pentru restaurantul de la parter. În perioada interbelică a devenit hotel de prim rang; aici au fost cazați soldații francezi după ce s-a terminat Primul Război Mondial. Pe vremea comunismului, afacerea a fost naționalizată, iar familia Horvath exilată la marginea orașului. Se spune că nici în ziua de azi nu au fost despăgubiți. Înainte de a fi demolat hotelul, aici locuiau câteva familii, iar restaurantul a fost transformat în „birtul din fața gării”, unde se serveau, pe lângă alcool, și grătare, mici sau ciorbă de burtă.
Fostul hotel Horvath și clădirile din vecinătate, majoritatea dispărute astăzi. Foto: Hans Oerlemans, 1973
    • Restaurantul vechi al gării era un loc luxos, amenajat conform modei vremurilor, foarte frecventat de orășeni și navetiști deopotrivă. Spațiul a fost închiriat de Schreiber Lajos, care a preluat la începutul secolului XX și hotelul Pannonia (în perioada interbelică- Dacia, în ultimii 15 ani a fost Școala Populară de Arte și sediul unei facultăți din cadrul UVVG). Restaurantul era renumit pentru preparatele tradiționale ungurești, în special pentru papricașul de pui cu smântână, băuturile fine, servirea ireproșabilă și prețurile accesibile. Mai târziu, lângă gară (mai precis lângă clădirea poștei) s-a deschis și cantina/ bufetul CFR, care a funcționat până la sfârșitul anilor 2000. Un alt restaurant din zona gării care a fost deschis în perioada comunismului, funcționând și azi, este restaurantul Bucegi, la parterul blocului G.
Restaurantul vechii gări, carte poștală din 1904.
Reclamă la restaurantul gării, apărută în anuarul Aradi Kozlony din 1910.

 

    • BONUS: Pentru cititorii mai tineri care, probabil, se întreabă ce înseamnă inscripția TAPL de pe taraba femeii din prima poză, iată și explicația! TAPL este prescurtarea pentru Trustul de Alimentație Publică Locală, sub umbrela căruia funcționau toate unitățile de tip HORECA (restaurante, cafenele, baruri, hoteluri, cofetării). Sigla TAPL apărea pe fiecare obiect ce aparținea acestor unități, de exemplu pe mese, scaune, veselă, tacâmuri, prosoape. Totul fiind inventariat strict, nimeni nu avea voie să își însușească „avutul obștesc”. Se întâmplau, însă, foarte des cazuri în care mergeai la cineva în vizită și te servea cu un ceai de zahăr ars dintr-o ceașcă TAPL Arad…

Autor: Marta Felfőldi

DISCLAIMER. Acest articol nu este unul ştiinţific sau istoriografic. Dacă observaţi  anumite informaţii care ştiţi sigur că sunt eronate, vă rugăm să ne contactaţi. Am fi recunoscători dacă aţi împărtăşi, în cazul în care aveţi, propriile amintiri legate de subiecte similare.

Povestea unui monument pierdut: Statuia ciumei din Arad. Ep. 2 – Vechea statuie a Sfintei Treimi

Povestea unui monument pierdut: Statuia ciumei din Arad. Ep. 2 – Vechea statuie a Sfintei Treimi

Fig.1

Vechea statuie a Sfintei Treimi

Precum am menționat în articolul precedent, în secolul al XVIII-lea Banatul a fost afectat de două mari valuri de ciumă. În urma primului val, din 1710, aproape jumătate din populația Aradului a pierit. Cu această ocazie a fost înființat un cimitir, mai precis o groapă comună, unde cadavrele duse din împrejurimi au fost acoperite cu var și îngropate. Acest cimitir era plasat la marginea orașului, de-a lungul actualei străzi Gheorghe Popa de Teiuș (zona Piața Mică). Prin suprapunerea unei hărți din perioada respectivă cu una de acum, putem observa că în acea zonă mai era și un lac, sau cel mai probabil o mlaștină… Oricum, nu era un loc prea atractiv pentru cei vii.

Fig. 2

După ce a trecut și al doilea val de ciumă (în Arad primul caz a fost semnalat în august 1738), orașul a angajat medici și a construit spitale de carantină pentru cei bolnavi. De asemenea, s-au cumpărat cai pentru transportul pacienților, iar când Mureșul a inundat orașul, aceștia au fost transportați în bărci la spital (sau cimitir). Ultimele decese s-au înregistrat în 1741, iar în anii următori, arădenii au strâns fonduri și au rezolvat să amplaseze în piața din fața primăriei de atunci un monument în cinstea Sfintei Treimi.

Prima statuie de acest gen din regiune a fost comandată la Timișoara, piatra de fundație fiind pusă în 1740. Coloane ale ciumei au fost amplasate în această perioadă nu doar în Banat, ci și în sudul Germaniei, Austria sau Ungaria. Ele sunt caracteristice stilului baroc din secolul al XVIII-lea, iar din punct de vedere compozițional sunt dominate de reprezentări ale Sfintei Treimi, la bază fiind decorate cu reprezentări ai diverșilor sfinți venerați în regiune. 

Coloana Ciumei din Arad a fost amplasată în 1746 și sfințită în 1751. Cel mai probabil, sculptorul a fost Hoerger Antal, din Buda (1). Statuia a venit în oraș pe apă, pe traseul Dunăre-Tisa-Mureș (2), din Viena. În scurt timp a fost asamblată și transportată în piața principală a orașului, în vecinătatea bisericii catolice și a celor două primării (cea germană și cea rasciană- sârbească). Mai târziu, cele două primării s-au unit, noua clădire fiind construită în perioada 1769-1770, tot în actuala Piață Avrem Iancu (nr. 16- Palatul Domany), aproape de statuie. 

Deși nu există fotografii cu acest monument, profesorul Szollossy Karoly oferă o descriere amănunțită în studiul său dedicat statuii. Materialul din care a fost sculptată era un soi de piatră calcaroasă, care s-a degradat repede și a necesitat multă muncă de intreținere. În vârful coloanei decorate cu ghirlande de flori sculptate se găseau figurile ce reprezentau Sfânta Treime: Dumnezeu- Tatăl, Iisus Hristos- Fiul cu crucea și simbolul Sfântului Duh. La baza coloanei, în jurul altarului, erau figurați 3 sfinți, dintre care putem să îi numim pe Sf. Florian și Sf. Sebastian. Pe soclu se afla stema veche a orașului și pe laturi erau două înscripții cu litere aurite, în limba latină.(3) Aceste inscripții erau, în traducere aproximativă:

    • Pe latura nordică: HanC VotIVae pIetatIs StatVam eX sIgno honorIs ereXerVnt benefaCtores AraDIenses (această statuie promisă pe onoare a fost ridicată în chip de recunoștință din donațiile poporului arădean);
    • Pe latura sudică: Pro Lve eXstInCta VnI trInaeq Ve DeItatI Vota AraDIenses De Vote soLVere (după stârpirea molimei, a fost ridicată în urma promisiunii făcute Sf. Treimi).

În fiecare an, cu prilejul sărbătorii Sfintei Treimi s-au ținut slujbe și procesiuni religioase în jurul statuii. Piața era plină de corturi și prelate, statuia era decorată cu flori și pelerini din toată regiunea asaltau locul, înghesuindu-se să aducă mulțumiri Domnului. Slujba începea la ora 9 dimineața, iar cheltuielile aferente acestei sărbători erau plătite din bugetul local.

După moartea primarului Schvob Bonaventura din 1803, lucrurile au luat o întorsătură tristă pentru credincioși și pelerini. Consiliul orășenesc a oprit finanțările pentru întreținerea statuii și organizarea festivităților anuale. Astfel, cetățenii Aradului au organizat o strângere de fonduri și familiile înstărite au făcut în acest scop donații însemnate.

Încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, părinții franciscani din Cetate au înființat o Asociație a Sfintei Treimi. Aceasta nu a fost văzută cu ochi buni de conducerea orașului și în scurt timp reprezentanții regelui au interzis activitatea ei. După mai multe cereri adresate Episcopiei Cenadului, atât părinții franciscani, cât și arădenii au primit aprobarea să organizeze slujbe și festivități în jurul statuii Sf. Treimi. Având în vedere că edilii orașului nu mai erau interesați (sau nu li se renta) să finanțeze munca de întreținere a statuii, la începutul sec. XIX, credincioși de toate meseriile s-au organizat sub forma unei Comisii, care avea ca responsabilitate principală tocmai problema întreținerii statuii.

FIg. 3

Coloana Ciumei a rezistat în piața publică timp de 130 de ani. În 1882 o comisie a primăriei a evaluat-o și, în urma verificărilor, s-a decis dezasamblarea ei, o dată cu apariția noului edificiu al teatrului. Elementele statuii au fost duse în pivnița vechii primării unde, după ce negustorul de vinuri Domany a cumpărat terenul, li s-a pierdut urma. 

Există o teorie, conform căreia statuia ar fi fost reasamblată în Aradul Nou. În capitolul dedicat statuii Sf. Treimi din cartea sa, Ujj Janos demontează acest mit, născut probabil în vremea comunismului, când istoricilor locali nu prea le era permis să studieze monumentele creștine. Deși o parte din analele Bisericii Catolice din Aradul Nou s-au pierdut, există dovezi scrise că statuia din fața lăcașului de cult a fost ridicată în anul 1856 din donațiile lui Nicolaus Watz, un localnic „cu frică de Dumnezeu”. De asemenea, în timpul restaurării statuii din Aradul Nou, sigur s–ar fi descoperit urme care să demonstreze această ipoteză…dacă era corectă. Astfel, deși cele două grupuri statuare seamănă foarte mult, ele nu sunt identice. Precum am mai scris la începutul articolului, în tot Banatul, dar și în alte țări se găsesc monumente asemănătoare, ce se încadrează în aceeași tipologie compozițională. 

Fig 4

Din vechea statuie nu s-a păstrat, din păcate, nicio bucată care să ne amintească de Aradul de odinioară, oraș aflat în plin proces de modernizare. Privind imaginile vechi, putem doar să ne imaginăm cum arăta mai demult Piața Avram Iancu, cum trăiau și cu ce se ocupau, ce probleme și ce bucurii aveau arădenii ce veneau să se inchine la statuia Sfintei Treimi. Chiar dacă, în ultima vreme, avem impresia că întâmplările se repetă, acele vremuri nu se pot compara nicidecum cu situația de astăzi. Putem invăța, însă, din această poveste să fim mai recunoscători pentru ceea ce avem și să respectăm istoria locului.

Note bibliografice:

(1) Ujj Janos, „Arad megye szakralis kozteri emlekmuvei”, Arad, 2019, p.47
(2) Ujj Janos, op. cit., p. 22
(3) Lakatos Otto, „Arad tortenete”, II kotet, Arad, 1881, p. 135

Imagini:

fig.1 – Centrul Aradului în 1870 (gravură de pe lada de zestre a orașului)

fig.2 – 2. Localizarea fostului cimitir al victimelor ciumei pe harta de astăzi a orașului
Arad.

fig.3 – Acordarea diplomei imperiale de oraș liber regesc- 1834 (tablou de epocă)

fig.4 – Harta Aradului din secolul al XVIII-lea suprapusă peste cea de astăzi

Autor: Marta Felfőldi

Povestea unui monument pierdut: Statuia ciumei din Arad. Ep. 1 – Epidemia din secolul al XVIII-lea​

Povestea unui monument pierdut: Statuia ciumei din Arad. Ep. 1 – Epidemia din secolul al XVIII-lea

Fig.1

Epidemia din secolul al XVIII-lea

Pe teritoriul dintre Ungaria și Transilvania, unde se află azi Aradul, s-a abătut de multe ori ciuma de-a lungul timpului. Cele mai mari epidemii în perioada medievală au fost în anii 1065 și 1456, când boala a fost adusă aici de armatele de cruciați întorși din campanie. Se spune că în secolul al XIII-lea, Sfântul Ladislau, iar mai apoi Iancu de Hunedoara au căzut pradă cumplitei ciume. Despre „Moartea Neagră” a scris si Boccaccio, epidemia din secolul al XIV-lea (care a decimat întreaga Europă) fiind pretextul „Decameronului”. Boala a început să fie studiată începând cu secolul al XV-lea, dar și în următoarele secole molima s-a răspândit nestingherită pe teritoriul Ungariei și al Transilvaniei.

Cei suspecți erau carantinați 40 de zile, încuiați în propriile case, ușile erau sigilate, obiectele d eîmbrăcăminte erau afumate în vederea dezinfectării. Sigiliul de pe încuietoarea ușii se desfăcea doar când se scoteau cadavrele ce urmau să fie incinerate. În secolul XIX, remarca Lakatos Otto (1), condițiile erau mult mai bune, carantina și perioada de imunizare reducându-se la (doar!) 20 de zile.

Conform documentelor Ordinului Minoriților, în Arad au fost epidemii de ciumă în anii 1639, 1642, 1689, 1710. Dintre membrii acestui ordin franciscan, mulți au pierit în epidemiile mai sus amintite, devenind victimele propriilor vocații, făcându-și datoriile duhovnicești și încercând să aline sufletele credincioșilor suferinzi.

În secolul al XVIII-lea, Aradul a stat din nou sub amenințarea molimei. Primul val de ciumă a pătruns în zonă în 1708, adus de soldații turci. În anul 1710, locuitorii din Cetatea Veche (Sarkad (2) în maghiară, actualul cartier Drăgășani, unde în zona fabricii Teba s-a aflat cetatea veche a Aradului) s-au împuținat într-atât, încât de abia aveau oameni care să asigure bunul mers al comunității.

Fig.2

Cel de-al doilea val de ciumă s-a abătut asupra orașului în perioada 1738-1740, deși în anii premergători acestei epidemii au mai existat destule cazuri în oraș. În monografia sa (3), Marki Sandor arată cazua acestei epidemii. Boala a fost adusă de oamenii care s-au refugiat la Arad din calea atacurilor otomane. În plin focar de infecție, localnicii nu au avut voie să iasă din case, autoritățile confiscându-le cheile. Dacă murea cineva, cei din casă au transmis un semnal din clopot gardienilor de pe stradă. Ei au trimis căruța cu groparii, ce adunau cadavrul și îl duceau la locul de veci.

Deseori se întâmpla ca singurul membru al unei familii să moară, iar cadavrul lui a zăcut în casă cu zilele, până îl descopereau gardienii. Toți cei care au murit au fost îngropați în groapa comună din afara orașului (str. Ferdinand- monografia Marki, str. Nandor- monografia Lakatos, la numărul 1, unde în sec. XIX se afla casa Paszthory). Înainte de înhumare, cadavrele au fost stropite cu var nestins, pentru a fi dezinfectate.

Având în vedere panica generală care s-a creat, părintele Lakatos Otto laudă demersurile autorităților arădene, care s-au descurcat lăudabil, au acționat cu promptitudine și au luat măsuri înțelepte pentru protejarea populației (chiar și pentru acele vremuri!). Dintre aceste măsuri (4) putem aminti:

    • Localnicii nu au voie să părăsească orașul.
    • Străinii nu au voie să intre în oraș
    • Toți locuitorii unui imobil, indiferent de statut, sunt obligați să își părăsească odăile și să se mute în pod.
    • Nimeni nu are voie să părăsească perimetrul propriei curți.
    • Instituirea unui cordon pe malul Mureșului și în jurul limitelor orașului, unde patrulează garda civilă.
    • Deschiderea unor spitale și angajarea medicilor pentru a trata populația.
    • Închiderea școlilor și trimiterea acasă a elevilor din internate.

Încă din 1732, arădenii au promis că dacă vor fi ocrotiți de ciumă, vor ridica o statuie în Piața Mare din oraș, ca recunoaștere a ocrotirii și binecuvântării Sfintei Treimi. De asemenea, au mai promis că în fiecare an vor face slujbe și procesiuni în jurul noii statui și vor face pelerinaje la Radna, pentru a o cinsti pe Maica Domnului, la icoana ei făcătoare de minuni. Primul pelerinaj la Radna cu acest scop a avut loc în 28 iulie 1742 (5) și a durat 3 zile. Adulții au mărșăluit desculți, unii credincioși mai zeloși chiar s-au autoflagelat precum în vremurile medievale, iar copiii au adus ofrande de aur și argint pe care le-au depus la altarul Fecioarei Maria.

Vechea statuie de piatră a Sfintei Treimi a fost ridicată în 1746, sfințită în 1751, restaurată în 1832 și dezasamblată în 1882 (cf. Marki Sandor, op. cit.). Noua statuie de bronz, menită să o înlocuiască pe cea veche, a fost ridicată în 1901 și înlăturată din piața publică în 1960. Până la reamplasarea din 2007 a fost păstrată în interiorul Bisericii Catolice Sf. Anton de Padova, iar de atunci o putem admira din nou în fața Teatrului Ion Slavici, acolo unde i-a fost locul.

Fig.3
Fig.4

Note bibliografice:

(1) Lakatos Otto, „Arad tortenete”, II kotet, Arad, 1881, p. 128
(2) Marki Sandor, „Sarkad tortenete”, Pest, 1877, p. 59
(3) Marki Sandor, „Arad Varmegye es Arad Sz. Kr. Varos Monographiaja”, masodik resz, Arad, 1895, p. 340
(4) Lakatos Otto, op. cit., p. 133
(5) Marki Sandor, op. cit., p. 341

 

Imagini:

fig.1 – Piața centrală a Aradului din 1828, cu vechea statuie a Sfintei Treimi și prima biserică a Minoriților. Când ploua, precum se poate vede și în această gravură, oamenii își aduceau în acest loc vitele la adăpat. Din această cauză, până la construirea noului teatru, această zonă nu era una prea aspectuoasă sau igienică.

fig.2 – Sigiliul orașului Arad, folosită de către judecători, din anul 1702. Pe aceatsă pecete, inscripția germană „Sigil der Stat Arath” înconjoară o stemă pe care este reprezentat vulturul, coroana cu 5 ramuri, scutul și bastionul cetății.

fig.3 – Harta din 1707, desenat[ de groful Karolyi Sandor, care înfățișează asediul Aradului. Se poate observa cetatea veche din Sarkad, cotitura Mureșului.

fig.4 – Aradul în 1814- gravură. Se poate observa cetatea nouă, construită în bucla Mureșului, precum și aspectul vechi al pieței centrale și a caselor din zonă.

Autor: Marta Felfőldi

en_GBEnglish (UK)