Pe teritoriul dintre Ungaria și Transilvania, unde se află azi Aradul, s-a abătut de multe ori ciuma de-a lungul timpului. Cele mai mari epidemii în perioada medievală au fost în anii 1065 și 1456, când boala a fost adusă aici de armatele de cruciați întorși din campanie. Se spune că în secolul al XIII-lea, Sfântul Ladislau, iar mai apoi Iancu de Hunedoara au căzut pradă cumplitei ciume. Despre „Moartea Neagră” a scris si Boccaccio, epidemia din secolul al XIV-lea (care a decimat întreaga Europă) fiind pretextul „Decameronului”. Boala a început să fie studiată începând cu secolul al XV-lea, dar și în următoarele secole molima s-a răspândit nestingherită pe teritoriul Ungariei și al Transilvaniei.
Cei suspecți erau carantinați 40 de zile, încuiați în propriile case, ușile erau sigilate, obiectele d eîmbrăcăminte erau afumate în vederea dezinfectării. Sigiliul de pe încuietoarea ușii se desfăcea doar când se scoteau cadavrele ce urmau să fie incinerate. În secolul XIX, remarca Lakatos Otto (1), condițiile erau mult mai bune, carantina și perioada de imunizare reducându-se la (doar!) 20 de zile.
Conform documentelor Ordinului Minoriților, în Arad au fost epidemii de ciumă în anii 1639, 1642, 1689, 1710. Dintre membrii acestui ordin franciscan, mulți au pierit în epidemiile mai sus amintite, devenind victimele propriilor vocații, făcându-și datoriile duhovnicești și încercând să aline sufletele credincioșilor suferinzi.
În secolul al XVIII-lea, Aradul a stat din nou sub amenințarea molimei. Primul val de ciumă a pătruns în zonă în 1708, adus de soldații turci. În anul 1710, locuitorii din Cetatea Veche (Sarkad (2) în maghiară, actualul cartier Drăgășani, unde în zona fabricii Teba s-a aflat cetatea veche a Aradului) s-au împuținat într-atât, încât de abia aveau oameni care să asigure bunul mers al comunității.
Cel de-al doilea val de ciumă s-a abătut asupra orașului în perioada 1738-1740, deși în anii premergători acestei epidemii au mai existat destule cazuri în oraș. În monografia sa (3), Marki Sandor arată cazua acestei epidemii. Boala a fost adusă de oamenii care s-au refugiat la Arad din calea atacurilor otomane. În plin focar de infecție, localnicii nu au avut voie să iasă din case, autoritățile confiscându-le cheile. Dacă murea cineva, cei din casă au transmis un semnal din clopot gardienilor de pe stradă. Ei au trimis căruța cu groparii, ce adunau cadavrul și îl duceau la locul de veci.
Deseori se întâmpla ca singurul membru al unei familii să moară, iar cadavrul lui a zăcut în casă cu zilele, până îl descopereau gardienii. Toți cei care au murit au fost îngropați în groapa comună din afara orașului (str. Ferdinand- monografia Marki, str. Nandor- monografia Lakatos, la numărul 1, unde în sec. XIX se afla casa Paszthory). Înainte de înhumare, cadavrele au fost stropite cu var nestins, pentru a fi dezinfectate.
Având în vedere panica generală care s-a creat, părintele Lakatos Otto laudă demersurile autorităților arădene, care s-au descurcat lăudabil, au acționat cu promptitudine și au luat măsuri înțelepte pentru protejarea populației (chiar și pentru acele vremuri!). Dintre aceste măsuri (4) putem aminti:
Încă din 1732, arădenii au promis că dacă vor fi ocrotiți de ciumă, vor ridica o statuie în Piața Mare din oraș, ca recunoaștere a ocrotirii și binecuvântării Sfintei Treimi. De asemenea, au mai promis că în fiecare an vor face slujbe și procesiuni în jurul noii statui și vor face pelerinaje la Radna, pentru a o cinsti pe Maica Domnului, la icoana ei făcătoare de minuni. Primul pelerinaj la Radna cu acest scop a avut loc în 28 iulie 1742 (5) și a durat 3 zile. Adulții au mărșăluit desculți, unii credincioși mai zeloși chiar s-au autoflagelat precum în vremurile medievale, iar copiii au adus ofrande de aur și argint pe care le-au depus la altarul Fecioarei Maria.
Vechea statuie de piatră a Sfintei Treimi a fost ridicată în 1746, sfințită în 1751, restaurată în 1832 și dezasamblată în 1882 (cf. Marki Sandor, op. cit.). Noua statuie de bronz, menită să o înlocuiască pe cea veche, a fost ridicată în 1901 și înlăturată din piața publică în 1960. Până la reamplasarea din 2007 a fost păstrată în interiorul Bisericii Catolice Sf. Anton de Padova, iar de atunci o putem admira din nou în fața Teatrului Ion Slavici, acolo unde i-a fost locul.
Note bibliografice:
(1) Lakatos Otto, „Arad tortenete”, II kotet, Arad, 1881, p. 128
(2) Marki Sandor, „Sarkad tortenete”, Pest, 1877, p. 59
(3) Marki Sandor, „Arad Varmegye es Arad Sz. Kr. Varos Monographiaja”, masodik resz, Arad, 1895, p. 340
(4) Lakatos Otto, op. cit., p. 133
(5) Marki Sandor, op. cit., p. 341
Imagini:
fig.1 – Piața centrală a Aradului din 1828, cu vechea statuie a Sfintei Treimi și prima biserică a Minoriților. Când ploua, precum se poate vede și în această gravură, oamenii își aduceau în acest loc vitele la adăpat. Din această cauză, până la construirea noului teatru, această zonă nu era una prea aspectuoasă sau igienică.
fig.2 – Sigiliul orașului Arad, folosită de către judecători, din anul 1702. Pe aceatsă pecete, inscripția germană „Sigil der Stat Arath” înconjoară o stemă pe care este reprezentat vulturul, coroana cu 5 ramuri, scutul și bastionul cetății.
fig.3 – Harta din 1707, desenat[ de groful Karolyi Sandor, care înfățișează asediul Aradului. Se poate observa cetatea veche din Sarkad, cotitura Mureșului.
fig.4 – Aradul în 1814- gravură. Se poate observa cetatea nouă, construită în bucla Mureșului, precum și aspectul vechi al pieței centrale și a caselor din zonă.
Autor: Marta Felfőldi
English (UK) 
Română