Precum am menționat în articolul precedent, în secolul al XVIII-lea Banatul a fost afectat de două mari valuri de ciumă. În urma primului val, din 1710, aproape jumătate din populația Aradului a pierit. Cu această ocazie a fost înființat un cimitir, mai precis o groapă comună, unde cadavrele duse din împrejurimi au fost acoperite cu var și îngropate. Acest cimitir era plasat la marginea orașului, de-a lungul actualei străzi Gheorghe Popa de Teiuș (zona Piața Mică). Prin suprapunerea unei hărți din perioada respectivă cu una de acum, putem observa că în acea zonă mai era și un lac, sau cel mai probabil o mlaștină… Oricum, nu era un loc prea atractiv pentru cei vii.
După ce a trecut și al doilea val de ciumă (în Arad primul caz a fost semnalat în august 1738), orașul a angajat medici și a construit spitale de carantină pentru cei bolnavi. De asemenea, s-au cumpărat cai pentru transportul pacienților, iar când Mureșul a inundat orașul, aceștia au fost transportați în bărci la spital (sau cimitir). Ultimele decese s-au înregistrat în 1741, iar în anii următori, arădenii au strâns fonduri și au rezolvat să amplaseze în piața din fața primăriei de atunci un monument în cinstea Sfintei Treimi.
Prima statuie de acest gen din regiune a fost comandată la Timișoara, piatra de fundație fiind pusă în 1740. Coloane ale ciumei au fost amplasate în această perioadă nu doar în Banat, ci și în sudul Germaniei, Austria sau Ungaria. Ele sunt caracteristice stilului baroc din secolul al XVIII-lea, iar din punct de vedere compozițional sunt dominate de reprezentări ale Sfintei Treimi, la bază fiind decorate cu reprezentări ai diverșilor sfinți venerați în regiune.
Coloana Ciumei din Arad a fost amplasată în 1746 și sfințită în 1751. Cel mai probabil, sculptorul a fost Hoerger Antal, din Buda (1). Statuia a venit în oraș pe apă, pe traseul Dunăre-Tisa-Mureș (2), din Viena. În scurt timp a fost asamblată și transportată în piața principală a orașului, în vecinătatea bisericii catolice și a celor două primării (cea germană și cea rasciană- sârbească). Mai târziu, cele două primării s-au unit, noua clădire fiind construită în perioada 1769-1770, tot în actuala Piață Avrem Iancu (nr. 16- Palatul Domany), aproape de statuie.
Deși nu există fotografii cu acest monument, profesorul Szollossy Karoly oferă o descriere amănunțită în studiul său dedicat statuii. Materialul din care a fost sculptată era un soi de piatră calcaroasă, care s-a degradat repede și a necesitat multă muncă de intreținere. În vârful coloanei decorate cu ghirlande de flori sculptate se găseau figurile ce reprezentau Sfânta Treime: Dumnezeu- Tatăl, Iisus Hristos- Fiul cu crucea și simbolul Sfântului Duh. La baza coloanei, în jurul altarului, erau figurați 3 sfinți, dintre care putem să îi numim pe Sf. Florian și Sf. Sebastian. Pe soclu se afla stema veche a orașului și pe laturi erau două înscripții cu litere aurite, în limba latină.(3) Aceste inscripții erau, în traducere aproximativă:
În fiecare an, cu prilejul sărbătorii Sfintei Treimi s-au ținut slujbe și procesiuni religioase în jurul statuii. Piața era plină de corturi și prelate, statuia era decorată cu flori și pelerini din toată regiunea asaltau locul, înghesuindu-se să aducă mulțumiri Domnului. Slujba începea la ora 9 dimineața, iar cheltuielile aferente acestei sărbători erau plătite din bugetul local.
După moartea primarului Schvob Bonaventura din 1803, lucrurile au luat o întorsătură tristă pentru credincioși și pelerini. Consiliul orășenesc a oprit finanțările pentru întreținerea statuii și organizarea festivităților anuale. Astfel, cetățenii Aradului au organizat o strângere de fonduri și familiile înstărite au făcut în acest scop donații însemnate.
Încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, părinții franciscani din Cetate au înființat o Asociație a Sfintei Treimi. Aceasta nu a fost văzută cu ochi buni de conducerea orașului și în scurt timp reprezentanții regelui au interzis activitatea ei. După mai multe cereri adresate Episcopiei Cenadului, atât părinții franciscani, cât și arădenii au primit aprobarea să organizeze slujbe și festivități în jurul statuii Sf. Treimi. Având în vedere că edilii orașului nu mai erau interesați (sau nu li se renta) să finanțeze munca de întreținere a statuii, la începutul sec. XIX, credincioși de toate meseriile s-au organizat sub forma unei Comisii, care avea ca responsabilitate principală tocmai problema întreținerii statuii.
Coloana Ciumei a rezistat în piața publică timp de 130 de ani. În 1882 o comisie a primăriei a evaluat-o și, în urma verificărilor, s-a decis dezasamblarea ei, o dată cu apariția noului edificiu al teatrului. Elementele statuii au fost duse în pivnița vechii primării unde, după ce negustorul de vinuri Domany a cumpărat terenul, li s-a pierdut urma.
Există o teorie, conform căreia statuia ar fi fost reasamblată în Aradul Nou. În capitolul dedicat statuii Sf. Treimi din cartea sa, Ujj Janos demontează acest mit, născut probabil în vremea comunismului, când istoricilor locali nu prea le era permis să studieze monumentele creștine. Deși o parte din analele Bisericii Catolice din Aradul Nou s-au pierdut, există dovezi scrise că statuia din fața lăcașului de cult a fost ridicată în anul 1856 din donațiile lui Nicolaus Watz, un localnic „cu frică de Dumnezeu”. De asemenea, în timpul restaurării statuii din Aradul Nou, sigur s–ar fi descoperit urme care să demonstreze această ipoteză…dacă era corectă. Astfel, deși cele două grupuri statuare seamănă foarte mult, ele nu sunt identice. Precum am mai scris la începutul articolului, în tot Banatul, dar și în alte țări se găsesc monumente asemănătoare, ce se încadrează în aceeași tipologie compozițională.
Din vechea statuie nu s-a păstrat, din păcate, nicio bucată care să ne amintească de Aradul de odinioară, oraș aflat în plin proces de modernizare. Privind imaginile vechi, putem doar să ne imaginăm cum arăta mai demult Piața Avram Iancu, cum trăiau și cu ce se ocupau, ce probleme și ce bucurii aveau arădenii ce veneau să se inchine la statuia Sfintei Treimi. Chiar dacă, în ultima vreme, avem impresia că întâmplările se repetă, acele vremuri nu se pot compara nicidecum cu situația de astăzi. Putem invăța, însă, din această poveste să fim mai recunoscători pentru ceea ce avem și să respectăm istoria locului.
Note bibliografice:
(1) Ujj Janos, „Arad megye szakralis kozteri emlekmuvei”, Arad, 2019, p.47
(2) Ujj Janos, op. cit., p. 22
(3) Lakatos Otto, „Arad tortenete”, II kotet, Arad, 1881, p. 135
Imagini:
fig.1 – Centrul Aradului în 1870 (gravură de pe lada de zestre a orașului)
fig.2 – 2. Localizarea fostului cimitir al victimelor ciumei pe harta de astăzi a orașului
Arad.
fig.3 – Acordarea diplomei imperiale de oraș liber regesc- 1834 (tablou de epocă)
fig.4 – Harta Aradului din secolul al XVIII-lea suprapusă peste cea de astăzi
Autor: Marta Felfőldi
English (UK) 
Română